Cu greu te primeşte Muntele. Mai ales daca nu îi eşti pe plac. Vineri dimineaţa pe la 5 plecat din Bucureşti spre munţii Retezat şi abia duminică, la 10 şi ceva dimineaţa am reuşit să obţin fotografia la care visez de ceva luni:
Îmi permit să îi spun fotografie pentru că chiar am depus un pic de efort să ajung până 2000 de metri altitudine, să pot declanşa Bleaga. Şi acum, după ce mi-am îndeplinit şi visul de a fotografia Muntele cu şi din zăpadă, stau şi mă întreb de ce nu am rămas acolo? Acolo sus la 2000 şi ceva de metri … aici…
Am ajuns doar până aproape de Şaua Bucurei. Vremea posomorâtă şi lipsa de timp nu ne-au permis să trecem printre vârfurile Bucura şi să ajungem mai aproape de Vf Peleaga, cel la care visam să ajung. Deşi am crescut şi copilărit cu Muntele în ogradă m-am înstrăinat de el în ultimii ani încât îmi pare firesc să nu mă mai primească decât cu piedici.
Vineri ne-a pus piedică cu ninsoare sănătoasă şi abia ne-a lăsat să urcam cu maşinile până la Cîrnic. Unii mai curajoşi au urcat noaptea. Alţii mai fără experienţă la urcat cu multe kilograme în spate, alţii ca mine, au preferat să aştepte până a doua zi.
Sâmbătă muntele a devenit mai prietenos şi ne-a lăsat să urcam în condiţii excelente pentru începători ca mine. Spun începător pentru că ultima oară când am urcat, la picior, până la 1700 de metri, a fost acum 2 ani.
Pe forestierul din Lunca Largă, prin pădure, prin zăpadă, adulmecând cu ochiul şi lentila peisajele de basm, în 4 ore am reuşit să ajungem la celebra cabană Genţiana. Muntele îşi ascundea în continuare splendoarea şi cu preţul unei uşoare întinderi musculare, pe ultimele raze de lumină naturală, am ajuns şi până la cascada de pe Culmea Stânişoara:
Duminică dimineaţa când am deschis uşa de la cabană mi-am pierdut respiraţia şi la modul cel mai sincer am rămas cu gura căscată, pentru că dragă cititorule iată ce privelişte aveam în faţa ochilor:
Imaginea e mult străină adevăratului peisaj dar cât de cât îţi poate aduce o idee de cât de dumnezeiesc e plaiul unde şade cabana Genţiana. Dimineaţa am văzut şi cascada în toată frumuseţea ei. Aşa îmi era de ciudă că nu am avut îndeajuns timp să deprind şi căţăratul pe gheaţă. Iat-o ce frumoasă se arată acolo în depărtare:
Pentru ce a urmat apoi, acele câteva ore petrecute la 2000 şi ceva metri altitudine, nu am cuvinte … Nici imaginile pe care le-am pus în albumul de … aici … nu sunt îndeajuns de reale.
Am fost în Rai şi acum când m-am întors pe Pâmânt parcă mă doare sufletul şi mai îmi vine să lăcrimez când mă gandesc la cât de frumos a fost. Preţ de câteva ore.
Pentru că el, Muntele, s-a ascuns repede după nori. Am luat asta ca pe un semn că vrea să mă mai întorc la el. Şi mă voi întoarce. Căci pură şi dură e relaţia mea amoroasă cu el, Muntele.
R.R pozarul. Fotografie semnată de Eros, tovarăşul meu de munte, căruia îi mulţumesc pentru răbdarea cu care a tratat pauzele mele scurte şi dese de la urcare.
Mulţumesc şi Conului şi amicilor săi, fără de care nu ar fi fost posibilă această aventură.
