Refugiul Agățat și plaiurile Parângului

Ca o mamă netrebnică ce sunt, mi-am lăsat animalele în grija Gicului Magnific (mulțumesc Gicule) și am plecat cu trenul, vineri seara pe la 12, spre Parâng, la invitația Elei. Refugiul Agățat și poalele Vf. Parângul Mare erau obiectivele turei (așa i se spune unei astfel de mini expediții, am mai auzit și de RT dar nu știu încă ce înseamnă).

După câteva reprize chinuite de somn, 6 ore și ceva mai târziu trenul ne-a servit gara Petroșani de unde am luat împreună cu colegii de tură (cred că asta îi formularea corectă) o dubă selectă a la Mercedes, spre Cabana Groapa Seacă. 18 km pe un drum înzăpezit și înghețat, emoții prin curbele în care șoferul accelera și patina și preafrumoasele Chei ale Jiețului, pe care nu am reușit să le surpind în imagini din cauza geamurilor fumurii și a emoțiilor menționate mai sus.

La cabană am luat pe loc repaos pentru un ceai cald (cafea pentru mine) și echipare pentru traseu. La 9 și ceva dimineața, cu un cer înnorat și ninsoare pe fundal am luat-o la picior spre Vf Parângul Mare, pe un drum forestier nebătut, în amontele Jietului și prin Valea Roșiilor.

Pasul mic, zapada până aproape de genunchi, peisaje oarecum posomorâte, sunetul liniștitor al Jietului, liniștea divină specifică unei astfel de zone … nici nu mi-aș fi dorit mai mult.

Poteca ne-a bătut-o și Copila, o cățelusă prea simpatică și prea curajoasă, care ne-a ținut companie până a doua zi când am părăsit complet plaiurile ei natale.

După forestier a venit poteca prin pădure, și ea nebătută și parcă și mai inabordabilă, cel puțin pentru mine care nu aveam la activ un astfel de traseu, mai ales cu vreo 10 kg în spate. Până și Copila a obosit și a ales să meargă pe urmele noastre.

Dar am răzbit voinicește până și înclinările laterale. Cu căzăturile de rigoare, cărora evident le-am pierdut numărul.

În 4 ore și ceva am ajuns la 1750 altitudine și la refugiul Agățat, unde comform planului urma să înnoptăm și să petrecem. Oarecum. Frigul din refugiu ne-a învăluit prea subit și am decis să urcăm până la lacul Roșiile.

Din păcate Parângul a refuzat complet să mi se arate, s-a îmbrăcat în ceață și mi-a întors spatele. Nici măcar până la lacul Roșiile nu am ajuns, iar Vf Parâng a rămas un vis neîmplinit pentru că abia am reușit să disting muchia Slivei și Ghereșui, în stânga și în dreapta, în urcușul anevoios de pe vale.

Muchia Ghereșul în ceață

Muchia Slivei în ceață

Dacă săptămăna trecută am avut parte de o vreme divină și peisaje din altă lume în Retezat, norocul nu mi-a surâs deloc de în tura asta pentru că și a doua zi duminică Parângul s-a încăpățânat să mi se ascundă în cea mai ceață ceață. Cumva în antiteză cu tura din Retezat asta e tot ce am putut scoate cu Bleaga:

Mi-am concentrat frustrarea pe piciorul drept care m-a lăsat când aveam nevoie mai mult de el și am coborît la refugiu pentru odihnă și căldură. Până la urmă am avut parte de experiențe unice pentru că am dormit pentru prima oară într-un refugiu, în pat cu 7 oameni și la un loc cu alți 14, într-un loc uitat de lume și prea frumos pentru cuvinte.

Durerea de la piciorul drept m-a lăsat și am coborât mai spor a doua zi, prin același decor pe ceață și ninsoare. Și ca frustrarea să devină și mai mare, trenul ne-a purtat spre o vale a Jiului scaldată timid în razele soarelui.

Mi-am luat la revedere pentru a doua oară de la Petroșani, am mulțumit Muntelui pentru primire, chiar dacă nu a fost una prielnică fotografiei și am acceptat ideea că am făcut o tură mai mult de antrenament la urcat muntele pe zăpadă și la minus multe grade. A, și dormit cu 7 oameni în același pat/prici. Mai multe imagini în albumul de … aici …

Mulţumiri colegilor de tură (a se observa cu câtă aronganţă îmi permit, după doar 2 ieşiri pe anul asta,  să vorbesc precum montaniarzii) prea simpaticii ATGR-işti şi Elei evident.