Predeal, Diham: CycleRomania*The MTB Collection

Sâmbătă dimineața pe la 6 și ceva pedalam spre Gara București Nord. Sus în trenul de 7 și cu elan spre munte în formație: eu cu al meu Kan (bicicleta mea e băiat) și Ina cu a ei fată de bicicletă. Mă rog, cu elan dar ușor dezamăgită de vagonul de biciclete care nu-i vagon de biciclete. E un vagon normal de clasa II în care au compartimentat un fel de ceva în care poți sprijini în siguranță 6 biciclete. Atât. Trec peste, admir steagurile și franjurile locomotivei și aștept cu nerăbdare aerul rece de munte. 

Jos în Predeal, aprovizionăm cu dulciuri și lansăm eternul ‘pe unde-o luăm?’. Desfac harțile digitale, amețesc aplicațiile MTB de pe telefon și dibuiesc drumul. Aleg bikemap să-mi înregistreze traseul, fac un cechin rapid pe rețelele de socializare (nu că țin morțis să mă laud dar uneori e util cechinu) și stânga  spre Pârâul Rece. Vrem să ajungem la Cabana Diham. Nu îmi explic de ce m-am amețit în hărți pentru că îmi dau seama rapid că eu am mai facut o dată traseul asta, tot pe ale mele două picioare, fără roți însă și pe timp de iarnă când totul părea o poveste și o potecă. Ieșim din Predeal, o luam pe 73A spre Pârâul Rece, ne cățârăm cu oareșcare elan și efort și facem brusc stânga pe forestierul ce duce la Cabana Diham. Nici nu luăm bine prima curbă și apare … frumusețe și splendoare.

Cum să nu te oprești? Sub pretext că ne căutăm trasee facem pauză și poze. E pe acolo?Nu-i pe acolo! Ne întoarcem că nu-i bine, prea împingem bicicletele și-i mai sigur pe forestier.

Iar elan, iar voie bună, iar o curbă și … cum să nu te oprești!

Și dacă tot e 9 dimineața, cerul e senin, suntem libere la munte … merge și o cafea. Oprim la pensiunea Steaua Munților unde patronul ne face cinste cu o cafea, deși are clienți, ne lasă să împărțim terasa și priveliștea asta:

Îi mulțumim sincer la plecare și îi admirăm invenția înregistrată la OSIM – un suport special (cu loc pentru cafea) pentru laptop:

Urmăm forestierul, mă chinui pe cățărare, îl împing pe Kan, el mă împinge pe mine, sărim amândoi ca iepurii pe roți, mai ales că mai nou nu mai are funcția ‘blocat furcă pe urcare’ și mai facem o pauză să dezlegăm drumurile. Sunt două. Unul pe care suntem și unul în depărtare, tare drăguț și cu serpentine tare draguțe. Ambele duc la Cabana Diham. Doar că ne desparte o vale. Ina zice ‘Hai sa o luăm pe acolo!’. Eu zic ‘Hai! Tăiem direct valea și ajungem la drumul ăla drăguț’.  Că doar suntem pe biciclete, ce e așa greu. Părăsim forestierul și o luăm pe potecă. Poteca dispare. Facem ‘off off-road’ – un fel de ridicat bicicleta cât mai sus ca să te poți strecura printre cioate, crengi, mini-mlaștini, copaci căzuți etc.

Nu-i bine. Suntem la jumătatea distanței și oricât de entuziasmate am fi ajungem la o porțiune în care nu ne putem strecura printre copaci. Nici noi, nici cu bicicletele după noi. Ne întoarcem de tot și la concluzia că potecile nu au fost inventate degeaba. Sus în deal cu Kan pe umăr și înapoi pe forestier.

3 curbe și ceva mai târziu ajungem la Cabana Diham. Luăm prânzul, luăm și o porție de stat la plajă și ne cazăm. Cu greu mă obișnuiesc cu ideea că e 1 noiembrie și eu stau în tricou. Lejer.

Dar îmi trece repede, cam la fel de repede cum trece soarele de partea cealaltă a Bucegilor.

Cred că am făcut vreo 15 km. Nu știu exact. A murit bateria la telefon (bănui că a fost devorată de bikemap) în timp ce bâjbâiam prin bălării.

Cinăm, savurăm priveliștea, apusul și 2 căni de ceai cu rom și ne culcăm la 8 și ceva cu alarma pusă să ne trezească la 5 și ceva dimineața. Ne trezim la 8 și ceva. Reformulăm planurile și o luăm la vale spre Bușteni pe varianta ‘downhill’.

Ultima bucată nu-mi merge pe bicicletă. Nu mă simt încă în stare să mă lansez pe porțiuni așa abrupte. Îmi e ciudă că n-am curaj deși mă tentează, mă scuz că nu am bicicletă de enduro și decid că-i mai bine pentru oasele mele să merg pe lângă Kan. Poate o veni și ziua în care voi avea curaj. Sau bicicletă de enduro.

Ajungem la cabana Gura Diham, coborâm cu viteză și elan forestierul de pe Valea Cerbului și aterizăm în Bușteni. 13 km.

Luăm micul dejun, luăm rezervare la biletul dus-întors (95 de lei dus – întors Bucuresti – Predeal cu tot cu taxa de bicicletă), provizii, glucoză și … e deja ora 14. Ce facem? Trenul e la 18.00. Aveam în planul inițial, cel care presupunea să ne urcăm pe biciclete la 6 dimineața, traseul Bușteni, Creasta Zamorei, Azuga. Ne lansăm pe forestierul Zamorei. Vreo 10 km.

Urcăm 5 km. Cu greu. Îmi înjur plămânii, mă înjură plamânii. La fel și cu inima-mi. Nu înțeleg de ce îmi e așa greu. Și ieri m-am cățărat. Mă gândesc numai la coborâre. Îmi astup urechile cu Sail poate merge mai cu spor. Și merge! Dar ce merge! Urc cu greu dar cu o mână pe ghidon. Cât tupeu. Hai că poți fără să te oprești! Hai că o să țipi de fericire la coborâre! 

Și vine coborârea! 5 km în 5 min. Sau cel puțin așa mi s-a părut. M-am pierdut în magia momentului. Nu râde, nu exagerez. Așa-s fetele. Ce viteză! Ce senzație! Ce adrenalină! Ce al naibii de fain! Îți chinui trupul și mintea o oră ca să te bucuri din toată ființa de 5 minute. Îmi place și basmul ăsta.

La 18.01 ne-am urcat în trenul de Constanța via București.