Piciorul Iezerului, un lac limpede şi alte peripeţii
Am încercat pentru a şasea oară (Retezat, Parâng, Piatra Craiului, Bucegi, Ceahlău) să cuceresc un vârf. Sau măcar să urc jumătate de centrimetru pe un vârf. Și nu a fost să fie nici de data asta. Ori nu mă vrea Muntele, ori nu îl vreau eu pe el îndeajuns de mult. Dar nu renunț. Unul dintre noi trebuie să cedeze.
Crestele Iezerului în ceață
A șasea încercare a fost Masivul Iezerul Mare. Sămbăta ce a trecut. În ciuda amăgitoarei prognoze meteo, care înclina 100% spre ploaie și cer închis la culoare, am insistat să plecăm de vineri spre Iezer, și cu greu mi-am convins colegul de tură, Alex, să ajungem vineri noaptea pe la 01.05, în Lerești. Am găsit o pensiune simpatică, opțiune mult mai valabilă decât celebra cabană Voina, și un proprietar și mai simpatic, care s-a deranjat la 1.30 noaptea, să ne deschidă porțile.
După puține ore de somn, am deschis ochii la 7 dimineața și mare mi-a fost bucuria când am descoperit un cer senin și nici urmă de ploaie. Dacă dimineața mă felicitam pentru decizia de a-mi urma instinctele, câteva ore mai târziu mă blestemam că nu am ascultat prognoza și calculat o tură care nu avea nicio șansă de reușită.
Fără să mai încălzesc magnificul motor al D.D-ului am pornit în goană spre munte, tăind gropile din șoseaua asfaltată demult și lăsând în urmă un Lerești trezit la viață și agitat ca într-o zi normală de sâmbătă.
Sâmbăta în Lerești
Câteva gropi în șosea mai târziu am ajuns la barajul și lacul Râușor, probabil unul dintre cele mai frumoase lacuri de acumulare pe care le-a văzut ochiul meu cel bun. N-am zăbovit decât pentru câteva cadre căci verdele perfect al apei și albastrul senin al cerului ne încurajau să mergem mai departe spre crestele Iezerului. Plimbarea până la Râușor o recomand pentru o duminică după amiază, mai ales că din București consumă maxim 3 ore, cu mașina.
Lacul Râușor
12 kilometri și am ajuns la celebra cabană Voina, care nici măcar nu s-a sinchisit să ne întâmpine sau să ne salute. Zăcea acolo uitată de vremuri și cu fața posomărâtă de fizicul demodat și vopseaua veche. Nici marcajele nu erau arătau mai vesel.
Marcaje trasee munții Iezer Păpușa
D.D a insistat să meargă și el cu noi și la cum zbura pe forestier mi-a fost milă să îl refuz. L-am lăsat să se bucure și el de natură doar că într-un final natura a pus piciorul în prag și ia închis drumul. Forestierul spre cabana Cuca se tranformase în râu. Mi s-a părut mai mult decât corect, toate au o limită și natura are dreptul să aleagă pe cine primește în vizită și pe cine nu.
Forestierul spre cabana Cuca, transformat în râu
D.D a rămas de pază și noi ne-am continuat traseul la picior. Nici nu am intrat bine în traseu și am dat de urmele lăsate de un urs care pesemne coborâse la râu pentru un mic dejun servit pe grabă, căci icrele și le-a lăsat în farfurie. Nu sunt icre ci ouă de broască, mai exact broasca roşie de munte (Rana temporaria) îmi explică Cosmin, biolog de profesie. Vai de mine şi de cunoştiinţele mele.
Micul dejun cu icre
Râul s-a transformat din nou în forestier și în câteva minute am ajuns în punctul în care se despărțeau traseele. Nu l-am ales pe cel pe care îl planificasem de acasă, bulina albastră, 3 ore până la refugiul Iezer, pentru că era închis din noiembrie până în iunie. Mai târziu am aflat de la niște călători pe munte, singurii care au urcat după noi, că traseul, deși e mult mai ușor, e închis iarna din cauza avalanșelor. Am fost nevoiți să alegem crucea albastră, 4 ore pe timp de vară, până la refugiul Iezer, deși obiectivul turei era lacul Iezer și ceva centrimetri din vârful Iezerul Mare. Am traversat cu elan râul și am pornit voioși spre urcarea prin pădure. Am pierdut elanul și voioșia destul de repede căci urcarea prin pădure ne-a dovedit după câteva sute de metri. Nu sunt eu expertă în urcat pe munte dar sigur crucea albastră prin pădurea de pe piciorul Iezerului e cel mai greu traseul pe care l-au cunoscut picioarele mele. Nu mai greu decât traseele prin zăpada, firește.
Echilibristică în natură
Și au urcat piciorele noastre, ba prin serpentine, ba pe potecă, amețind marcajele și admirând pădurea, lianele, cuiburile de păsări și accesoriile molizilor.
Accesoriile molizilor
Liană de padure
Două ore au trecut destul de greu prin pădure și într-un final am ieșit în golul alpin, unde am avut un oarecare șoc pentru că atunci când am intrat pe traseu cerul era senin însă sus … am descoperit alt tărâm de basm …
Munții Iezer în ceață
Cât am poposit să ne schimbăm tricourile ude la la efortul depus la urcarea prin pădure a început să ningă. Mult. Cu fulgi mari. Și când am ieșit din nou în traseu am avut parte de o surpriză și mai mare. Poteca era nebătută și zăpada apoasă și până la genunchi. Ceasul indica orele 13.00 și noi nici măcar la jumatatea distanței nu ajunsesem. Și mai trebuia să ne și întoarcem și București în acceași zi. Dar am continuat să urcăm, în ciuda obstacolelor și a povârnișului Iezerului Mare.
Ninsoare de aprilie și povârnișul Iezerului Mare
După o jumătate de oră în care făceam cu schimbul la cine bate poteca prin zapada deloc prietenoasă, abia bifasem patru stâlpi de marcaj și nici măcar jumătate de coamă nu urcasem. Toate ca toate dar la un moment dat ceața ne-a îmbrățișat complet și nu mai vedeam următorul marcaj.
Piciorul Iezerului Mare îmbrățișat de ceață
Nu știu cum se iau marile decizii pe munte dar eu una am descoperit că am o problemă când nu văd nimic în jur și îmi dispare complet curajul de a mai înainta voinicește. Probabil că i se zice atac de panică, încă mai caut explicații logice pentru comportamentul asta însă cert e că am decis să cobor și renunț la a mă aventura în astfel de condiții. Probabil că aș fi continuat, dacă nu ar fi trebuit să mă întorc la București în aceeași zi și aș fi avut mai multă experiență pe munte. Deși panica care m-a cuprins încă îmi dă de gândit. La coborâre am avut mai multă vizibilitate. Oarecum.
Coborâre prin ceață
Dar zăpada era la fel de neprietenoasă și când nu îmi prindea picioarele în capcane care îmi aruncau întregul corp la orizontală, arunca supărată cu apă în bocanci și parazăpezi. Am fost nevoiți să oprim la stâna părăsită de la intrarea în golul alpin, pentru a schimba din nou hainele ude. Și de supărare m-am așezat în pridvor și am fumat o țigară.
Stâna părăsită din Iezer
Și când credeam că am scăpat de obstacole în pădure am găsit urme de ploaie și o potecă pe care se aluneca ușor. Din nou calculele mi-au fost date peste cap, am coborât cam în acceași timpi ca la urcare și cumva m-am împăcat cu ideea că am luat decizia corectă. Nu am fi ajuns până la refugiu și înapoi pe timp de zi. Și marcajele din pădure ar fi fost foarte greu de găsit pe timp de noapte.
În pădure ne-am mai oprit să admirăm un apartament proaspăt construit al unei păsări, cred, încă nu am găsit informații pertipente despre vietatea care construiește asemenea edificii în miniatură.
Găsit informații, citez: “ciocanitoare neagra (Dryocopus martius) … cand gaseste ceva bun, dupa ea zici ca a lucrat cineva cu dalta” – Cosmin-Ovidiu Manci, biologist.
Apartament în construcție
La baza lacului am respirat ușurată, Iezerul dormita în continuare în ceață și până și pădurea respira sacadat aburi.
Mi-am luat la revedere de la Iezer și înainte de a ajunge în Lerești a trebui să îl împac pe D.D și i-am oferit o ședință foto pe o pantă pe care nu ar fi urcat-o vreodată, spre disperarea unor localnici care au oprit să ne roage să nu urcam așa ceva.
D.D și panta inabordabilă
Am oprit din nou la simpatica pensiune unde am înnoptat, pentru că îmi uitasem preacinstiții mei teniși Ecco, și din nou proprietarul s-a dovedit simpatic și ne-a cinstit cu prăjitura casei, a la pension Amada. După care am galopat spre București prin ploaie măruntă și sub influența unei serioase febre musculare la pleoape, vorba colegului de tură.
Traseu: București, Pitești, Cîmpulung, Lerești (2 ore). Cabana Voina, Piciorul Iezerului, cruce albastră (3 ore).
22 thoughts on “Piciorul Iezerului, un lac limpede şi alte peripeţii”
You must be logged in to post a comment.
Acu vreo cativa ani cand ama juns eu acolo traseul nostru a fost. Voina – parcata masini. Cabana CUCA lasat bagaje si cazat. Si dypa aceea cu cate un rucsacule mititel de tura am urcat in sus pana pe Papusa. Insa am avut atunci parte de super soare. Zapada nu era prea mare! Vreo 30-40 de cm!
P.S. Las’ ca pan la urma ajungi tu pe un varf, ca primavara e lunga! 😉
@artistu – uff pai cum ai reusit sa ajungi pana sus intr-o zi? Si te-ai si intors sau cum? O fi traseul pan la Papusa mai usor? Caci asta pan la refugiu consuma minim 5 ore …
Acu vreo cativa ani cand ama juns eu acolo traseul nostru a fost. Voina – parcata masini. Cabana CUCA lasat bagaje si cazat. Si dypa aceea cu cate un rucsacule mititel de tura am urcat in sus pana pe Papusa. Insa am avut atunci parte de super soare. Zapada nu era prea mare! Vreo 30-40 de cm!
P.S. Las’ ca pan la urma ajungi tu pe un varf, ca primavara e lunga! 😉
NU intr-o singura zi, ci a doua zi… Ca am stat si la relaxare! Si intr-adevar e si mai scurt! 😉
@artistu – deci intr-o zi nu ai nicio sansa, expert sa fii
Roxana, tu ai incercat sa imblanzesti Iezerul, dar se pare ca nu ai avut suficient tact. Eu daca, as fi ajuns in zona, first, m-as fi “incalzit” cu Batrana, dupa care as fi trecut si la Papusa.:))
@bc78mat – apai abia incep sa inteleg Muntele … si sa inteleg si cum tre sa il abordezi etc
s-ar putea să fie vorba de “un blestem” ceva :)) gen: să nu te urci pe niciun vârf până nu merg și eu cu tine :))
Daca ar fi asa blestem ar fi simplu, desi la cat de greu te dai tu dus .. Hai pe Ciucas uichendul asta, vii? Ete detalii http://ghiziiromaniei.ro/index.php?option=com_agora&task=topic&id=11&Itemid=54
mai primesti oameni pt Ciucas…? plus masini cumva 😀
Pt tine Tudore cum sa nu. Da-mi un tel ca io nu mai am numaru matale.
Am facut eu Iezerul intr-o zi, urcat pe Vacarea, dar numai pana la Crucea Ateneului, unde am ales sa coboram la refugiu pentru ca se apropia ploaia. Si asa, ne-a prins prins pe drumul pana la refugiu. De la refugiu am coborat pe jepi, bulina albastra, este frumos dar sunt si cateva portiuni mai “dificile”, prin rau, prin niste zone cu doboraturi unde este destul de inchis traseul de vegetatie, etc.
Se poate face intr-o zi cu tot cu Varful Iezerul Mare, dar in principiu trebuie sa prinzi vreme buna si sa te tina picioarele sa mergi intins. Oricum, nu este un traseu foarte frecventat probabil tocmai din cauza ca este mai dificil, dar ce poate fi mai frumos decat sa ai liniste pe munte :D, nu ca in zonele mai aglomerate.
Iarna pe zapada l-ai facut?
Nu, vara, asta nu am precizat. Tocmai asta era ideea, si pentru vara e un traseu destul de greu de parcurs intr-o singura zi. Si asa, am ajuns la Voina pe intuneric, pentru ca am avut o colega pe care au cam lasat-o picioarele la coborare asa ca am mers destul de incet.
Vara avantajul ar fi ca sunt cateva ore de lumina in plus, iarna e greu de inaintat prin zapada si in plus este si ziua mult mai scurta.
Btw, nu era un comment gen “eu l-am facut si tu nu” 🙂
Stiu, stiu doar intrebam.
Ai cucerit vreun varf pana la urma?
Muntele chiar merita, din toate punctele de vedere!
Avand in vedere perseverenta ta, banuiesc ca ai reusit!
Mult succes in continuare!
Tomika – m-a cucerit varful pe mine. Eu sa il cuceresc … mai greu …
nu te lasa!
e minunat!
nu te lasa!
cu siguranta vei reusi!
e minunat!
nu te lasa!
vei reusi cu siguranta!
e minunat!
Multumesc tomika