Piciorul Iezerului, un lac limpede şi alte peripeţii

Am încercat pentru a şasea oară (Retezat, Parâng, Piatra Craiului, Bucegi, Ceahlău) să cuceresc un vârf. Sau măcar să urc jumătate de centrimetru pe un vârf. Și nu a fost să fie nici de data asta. Ori nu mă vrea Muntele, ori nu îl vreau eu pe el îndeajuns de mult. Dar nu renunț. Unul dintre noi trebuie să cedeze.

Crestele Iezerului în ceață

A șasea încercare a fost Masivul Iezerul Mare. Sămbăta ce a trecut. În ciuda amăgitoarei prognoze meteo, care înclina 100% spre ploaie și cer închis la culoare, am insistat să plecăm de vineri spre Iezer, și cu greu mi-am convins colegul de tură, Alex, să ajungem vineri noaptea pe la 01.05, în Lerești. Am găsit o pensiune simpatică, opțiune mult mai valabilă decât celebra cabană Voina, și un proprietar și mai simpatic, care s-a deranjat la 1.30 noaptea, să ne deschidă porțile.

După puține ore de somn, am deschis ochii la 7 dimineața și mare mi-a fost bucuria când am descoperit un cer senin și nici urmă de ploaie. Dacă dimineața mă felicitam pentru decizia de a-mi urma instinctele, câteva ore mai târziu mă blestemam că nu am ascultat prognoza și calculat o tură care nu avea nicio șansă de reușită.

Fără să mai încălzesc magnificul motor al D.D-ului am pornit în goană spre munte, tăind gropile din șoseaua asfaltată demult și lăsând în urmă un Lerești trezit la viață și agitat ca într-o zi normală de sâmbătă.

Sâmbăta în Lerești

Câteva gropi în șosea mai târziu am ajuns la barajul și lacul Râușor, probabil unul dintre cele mai frumoase lacuri de acumulare pe care le-a văzut ochiul meu cel bun. N-am zăbovit decât pentru câteva cadre căci verdele perfect al apei și albastrul senin al cerului ne încurajau să mergem mai departe spre crestele Iezerului. Plimbarea până la Râușor o recomand pentru o duminică după amiază, mai ales că din București consumă maxim 3 ore, cu mașina.

Lacul Râușor

12 kilometri și am ajuns la celebra cabană Voina, care nici măcar nu s-a sinchisit să ne întâmpine sau să ne salute. Zăcea acolo uitată de vremuri și cu fața posomărâtă de fizicul demodat și vopseaua veche. Nici marcajele nu erau arătau mai vesel.

Marcaje trasee munții Iezer Păpușa

D.D a insistat să meargă și el cu noi și la cum zbura pe forestier mi-a fost milă să îl refuz. L-am lăsat să se bucure și el de natură doar că într-un final natura a pus piciorul în prag și ia închis drumul. Forestierul spre cabana Cuca se tranformase în râu. Mi s-a părut mai mult decât corect, toate au o limită și natura are dreptul să aleagă pe cine primește în vizită și pe cine nu.

Forestierul spre cabana Cuca, transformat în râu

D.D a rămas de pază și noi ne-am continuat traseul la picior. Nici nu am intrat bine în traseu și am dat de urmele lăsate de un urs care pesemne coborâse la râu pentru un mic dejun servit pe grabă, căci icrele și le-a lăsat în farfurie. Nu sunt icre ci ouă de broască, mai exact broasca roşie de munte (Rana temporaria) îmi explică Cosmin, biolog de profesie. Vai de mine şi de cunoştiinţele mele.

Micul dejun cu icre

Râul s-a transformat din nou în forestier și în câteva minute am ajuns în punctul în care se despărțeau traseele. Nu l-am ales pe cel pe care îl planificasem de acasă, bulina albastră, 3 ore până la refugiul Iezer, pentru că era închis din noiembrie până în iunie. Mai târziu am aflat de la niște călători pe munte, singurii care au urcat după noi, că traseul, deși e mult mai ușor, e închis iarna din cauza avalanșelor. Am fost nevoiți să alegem crucea albastră, 4 ore pe timp de vară, până la refugiul Iezer, deși obiectivul turei era lacul Iezer și ceva centrimetri din vârful Iezerul Mare. Am traversat cu elan râul și am pornit voioși spre urcarea prin pădure. Am pierdut elanul și voioșia destul de repede căci urcarea prin pădure ne-a dovedit după câteva sute de metri. Nu sunt eu expertă în urcat pe munte dar sigur crucea albastră prin pădurea de pe piciorul Iezerului e cel mai greu traseul pe care l-au cunoscut picioarele mele. Nu mai greu decât traseele prin zăpada, firește.

Echilibristică în natură

Și au urcat piciorele noastre, ba prin serpentine, ba pe potecă, amețind marcajele și admirând pădurea, lianele, cuiburile de păsări și accesoriile molizilor.

Accesoriile molizilor

Liană de padure

Două ore au trecut destul de greu prin pădure și într-un final am ieșit în golul alpin, unde am avut un oarecare șoc pentru că atunci când am intrat pe traseu cerul era senin însă sus … am descoperit alt tărâm de basm …

Munții Iezer în ceață

Cât am poposit să ne schimbăm tricourile ude la la efortul depus la urcarea prin pădure a început să ningă. Mult. Cu fulgi mari. Și când am ieșit din nou în traseu am avut parte de o surpriză și mai mare. Poteca era nebătută și zăpada apoasă și până la genunchi. Ceasul indica orele 13.00 și noi nici măcar la jumatatea distanței nu ajunsesem. Și mai trebuia să ne și întoarcem și București în acceași zi. Dar am continuat să urcăm, în ciuda obstacolelor și a povârnișului Iezerului Mare.

Ninsoare de aprilie și povârnișul Iezerului Mare

După o jumătate de oră în care făceam cu schimbul la cine bate poteca prin zapada deloc prietenoasă, abia bifasem patru stâlpi de marcaj și nici măcar jumătate de coamă nu urcasem. Toate ca toate dar la un moment dat ceața ne-a îmbrățișat complet și nu mai vedeam următorul marcaj.

Piciorul Iezerului Mare îmbrățișat de ceață

Nu știu cum se iau marile decizii pe munte dar eu una am descoperit că am o problemă când nu văd nimic în jur și îmi dispare complet curajul de a mai înainta voinicește. Probabil că i se zice atac de panică, încă mai caut explicații logice pentru comportamentul asta însă cert e că am decis să cobor și renunț la a mă aventura în astfel de condiții. Probabil că aș fi continuat, dacă nu ar fi trebuit să mă întorc la București în aceeași zi și aș fi avut mai multă experiență pe munte. Deși panica care m-a cuprins încă îmi dă de gândit. La coborâre am avut  mai multă vizibilitate. Oarecum.

Coborâre prin ceață

Dar zăpada era la fel de neprietenoasă și când nu îmi prindea picioarele în capcane care îmi aruncau întregul corp la orizontală, arunca supărată cu apă în bocanci și parazăpezi. Am fost nevoiți să oprim la stâna părăsită de la intrarea în golul alpin, pentru a schimba din nou hainele ude. Și de supărare m-am așezat în pridvor și am fumat o țigară.

Stâna părăsită din Iezer

Și când credeam că am scăpat de obstacole în pădure am găsit urme de ploaie și o potecă pe care se aluneca ușor. Din nou calculele mi-au fost date peste cap, am coborât cam în acceași timpi ca la urcare și cumva m-am împăcat cu ideea că am luat decizia corectă. Nu am fi ajuns până la refugiu și înapoi pe timp de zi. Și marcajele din pădure ar fi fost foarte greu de găsit pe timp de noapte.

În pădure ne-am mai oprit să admirăm un apartament proaspăt construit al unei păsări, cred, încă nu am găsit informații pertipente despre vietatea care construiește asemenea edificii în miniatură.

Găsit informații, citez: “ciocanitoare neagra (Dryocopus martius) … cand gaseste ceva bun, dupa ea zici ca a lucrat cineva cu dalta” – Cosmin-Ovidiu Manci, biologist.

Apartament în construcție

La baza lacului am respirat ușurată, Iezerul dormita în continuare în ceață și până și pădurea respira sacadat aburi.

Mi-am luat la revedere de la Iezer și înainte de a ajunge în Lerești a trebui să îl împac pe D.D și i-am oferit o ședință foto pe o pantă pe care nu ar fi urcat-o vreodată, spre disperarea unor localnici care au oprit să ne roage să nu urcam așa ceva.

D.D și panta inabordabilă

Am oprit din nou la simpatica pensiune unde am înnoptat, pentru că îmi uitasem preacinstiții mei teniși Ecco, și din nou proprietarul s-a dovedit simpatic și ne-a cinstit cu prăjitura casei, a la pension Amada. După care am galopat spre București prin ploaie măruntă și sub influența unei serioase febre musculare la pleoape, vorba colegului de tură.

Traseu: București, Pitești, Cîmpulung, Lerești (2 ore). Cabana Voina, Piciorul Iezerului, cruce albastră (3 ore).