Botez prin munţii Buzăului

Cu emoţiile de rigoare ( Dă Doamne să mă întorc cu maşina intreagă etc) am plecat ieri, pe la 7.30 am, spre munţii Buzăului, pe un traseu necunoscut, în coloană cu câteva acarete serioase conduse de băieţi care chiar se pricep la – pe coclauri cu 4×4 – offrodeală.

Începutul a fost mai mult decât promiţător. Andy ne-a anunţat prin staţie: “Vedeţi dealul ăla? Pe acolo urcăm”.

Salutăm dealul Năienilor, sau cel puţin aşa bănuiesc că îl cheamă căci nu găsesc mai deloc informaţii utile pe Google: “dealurie Năienilor apar sub forma unei culmi inguste, format din aceleasi calcare si gresii sarmatiene care mentin si aici altitudini de circa 600m”.

Copiloata lui Gabi a surprins oaspeţii nepoftiţi:

D.D a urcat cuminte dealul, doar când a ajuns în vârf s-a gândit el că ar fi interesant să se dea puţin în spectacol şi s-a oprit la ceva centrimetri de o mini prăpastie. Sensei ne-a surprins în acţiune statică:

L-am iertat pentru abatere, nu de alta dar priveliştea de sus (satele Vîrf şi Năieni şi probabil puţin din Mizil) a meritat pe deplin:

În Năieni am admirat şi statuia Sfântului Gheorghe, surprinsă în imagini de copilotul meu George: “Inalt de 8 metri, acest monument de metal este cea mai mare efigie din tara si, probabil, din lume, a arhanghelului luptator”.

După deal a venit pădurea, unde au început adevăratele senzaţii. Prin copaci, pe langă copaci, pe după copaci. Adrenalină la maxim. Nici despre pădure nu găsesc mare lucru la capitolul informaţii dar bănuiesc din nou că face parte din celebrul deal Istriţa.

Şi în această mirifică pădure am primit botezul. Ce dintâi botez pentru că nu am reuşit să ne răsturnăm încă slavă D.D -ului:

Da, ni s-a ridicat fustiţa, cum i se zice mai popular la această poziţie deloc comodă în general şi mai ales când stai la poze.

Şi să nu crezi că ne-am oprit aici dragă cititorule. Nu. Am continuat traseul prin pădure, la voia sorţii fără să ştim exact pe unde bântuim, unde ajugem şi când. A venit şi noaptea  care ne-a prins prin noroaie. Pe alţii cum ar fi un mistreţ l-a prins între copăcei. Nu am avut tupeu să mă aproprii să îi fac o poză. Andy, conducătorul nostru şi cel din vina căruia am ajuns pe acest magnific traseu, a avut mai mult tupeu însă:

În pauze am încercat capota D.D -ului pe post de trepied. Nu merge:

Aproape că uitasem senzaţia divină cu care te încarci de la o plimbare nocturnă prin pădure. Aer curat, linişte, piedici la tot pasul. Mai multe imagini doveditoare … aici …

După vreo 10 ore am reuşit să găsim un drum normal, nu înainte de a ne vedea copilaria (vorba Părăguşului) într-o vale cu cratere, şi să ieşim de pe traseu în mare alai – troliaţi de o piatră. Cam aşa se prezintă trolierea cu şi de o piatră.

Azi stau şi vegetez pe canapea cu gândul la nebuniile pe care le-am făcut ieri. Încă nu îmi vine să cred. Am scăpat teferi şi ca să citez din Goganu: “aseara ai participat la propriul botez”.

Dacă mai aveam îndoieli că m-am îndrăgostit din nou de cine, ce nu trebuie traseul de ieri mi le-a spulberat pe toate.  Da, recunosc cu mâna pe capotă, sunt îndrăgostită de offrodeală, iubesc D.D -ul şi tot ce ţine de “pe coclauri cu 4×4”.