Varful Musala – 2925 m

Sunt acasă, în pat și cu multiple febre musculare, și încă nu îmi vine să cred că am reușit, cu greu și cu piedici, să urc pe cel mai înalt vârf din Balcani, Musala. Nu îmi vine să cred pentru că nu am reușit să urc cel mai înalt vârf din România și am sărit direct la 2925 de metri, cât măsoară oficial, Musala.

Cum aș putea descrie în cuvinte una dintre cele mai cutezătoare experiențe din viața mea? Nu prea știu cum și o să las, ca deobicei, imaginile să vorbească pentru mine:

Ce mi se pare fascinant de fiecare dată când urc pe munte, mai ales iarna, sunt blestemele pe care mi le acord (pentru că nu m-am pregătit fizic, pentru că nu am renunțat la fumat) la urcuș și euforia statică care mă cuprinde când ajung sus, pe vârf.

Ce mă surpinde de fiecare dată când urc pe munte, mai ales iarna, este ușurința cu care ajungi și treci de pragul psihic și fizic în care nu mai vrei nicio bucată de munte și vrei acasă în patul tău. Cât de ușor îți vine să renunți și să rămâi acolo pe munte. Se joacă muntele cu tine, te joci și tu cu el. De fiecare dată câștigă muntele.

Musala, ce păzește parcul național Rila din Bulgaria, cel mai înalt vârf dintre Alpi și Caucazi, a purtat între 1949 și 1962 numele lui Stalin, vechiul său nume bulgăresc fiind TangRa – muntele Zeului cel mai de sus.

Borovets, stațiunea de unde am început ascensiunea, v-o recomand sincer. Mi-a schimbat complet ideea despre Bulgaria. Defapt întreaga aventură în Bulgaria mi-a schimbat complet părerea despre această preafrumoasă țară.

Pentru asta mulțumirile se cuvin lui Vasil (pentru răbdare și preautile informații) ghidul nostru de la High Peaks și lui Eros, pentru invitație. Când mă gândesc cât de greu mi se părea să ajung acolo sus, pornind de jos, de la 2400 și ceva unde era cabana la care ne-am cazat … iar nu îmi vine să cred că am pus bocancul pe 2925 de metri.  Mulțumesc și colegilor de tură, pentru ajutor și răbdare.

Părăsesc patul în încercarea de a-mi drege febrele musculare. Picioarele nu le mai pot mișca corect și abdomenu-mi suferă de febră musculară de la prea mult tușit. Nu credeam că poți face febră de la prea mult tușit. Și am tușit așa mult în prima zi pe munte încât la un moment dat nu credeam că o să mai ajung acolo sus, la aproape 3000 de metri. Noroc că am punctat cu fotografii. Defapt nu eu, ci Bleaga, care și-a făcut ca deobicei datoria, fără să se plângă de cele mai cruncene rafale de vânt pe care le-a simțit vreodată (peste 60 km/oră) sau de loviturile de stânci pe care și le-a luat la abrupta coborâre pe lanțuri.