Ea e Wui.

Defapt nu era obsesie era un proiect început anul trecut – Portret de Câine – de care am uitat să mă ţin. Dar mă reţin, promit. Defapt alta era obsesia. În curte la birou-mi domnesc ceva copaci, pe care copaci, în ultimele trei zile, poposesc felurite minunate specii de păsări, care evident mi-au devenit foarte dragi de când le tot spionez. Am tot încercat să le surprind în imagini:

Dar am renunţat, nu am răbdarea necesară, îndemânarea şi nici echipamentul necesar. Deşi zoom-ul ucigaş al lui Panu a trecut oarecum testul. Aşa că renunţ la obsesia de a poza păsări. Las asta pe seama celor cu adevărat pricepuţi la asta.

Ce ţie şi cu răbdarea asta. Şi nici măcar nu ştiu ce păsări am încercat să fotografiez. Poate îmi spune Părăguşul?

Negrici cred că e pe moarte căci e aşa slab şi nu prea are poftă de mâncare. Îmi sunt aşa dragi şi nu pot face mai nimic pentru ei. Încă. Trist.

Căci sunt aşa trişti, înfometaţi, părăsiţi, câlcaţi de maşini, bătuţi de oameni şi …

Mă gândesc eu aşa în prostia mea că poate am să reuşesc fotografii care să sensibilizeze, ca apoi să le pot licita şi cu banuţii şi ceva ajutor, să pot oferi adăpost şi hrană câinilor.

Dacă mai vrea cineva să ajute ar fi minunat. Între timp eu am să urc portretele … aici …