Nu ştiu cum îi spune oficial stilului, însă pare inspirat de ce displac mult românii – pitzi fotografia:
Sau cocalar fotografia:
Imaginile aparţin fotografului Julio B Esq. Noi le considerăm dezgustătoare, alţii le ridică la rang de artă. Noua artă. Am mai scris despre asta şi culmea stilul începe să îmi devină din ce în ce mai drag. Au ceva aparte fotografiile, o realitate crudă şi molipsitoare. Şi îţi trebuie curaj, ca fotograf, să încerci astfel de cadre. Cred. Nu de alta dar nu oricine poate fi Terry Richard.
În fond şi la urma urmei o imagine devine fotografie când reuşeşte să îţi transmită ceva, chit că e dispreţ sau milă. Nu?
Şi urâtul e frumos. Defapt nu, urâtul e mai frumos ca frumosul pentru că în zilele noastre frumosul e prea prelucrat şi deloc real.
… şi nu mai văd bine. L-am neglijat dar tot el a rămas unica dragoste … muntele cu zăpadă, muntele în fotografie. Şi dragostea mea doare puternic. Înăbuşit. Pentru că aici sunt eu:
Canon, film, Alpii Elveţieni, 2006. Şi aici trebuie să ajung:
Aşa mă obsedează fotografia în ultima vreme … de nedescris. Aşa visez să fiu fotoreporter de război … de nedescris. Recent am descoperit fotografiile lui Bogdan Maran … de nedescris.
Mă mai obsedează şi cuvintele lui Gardin: un fotograf produce într-un an cel mult două fotografii bune …
Ultima oară când am făcut 600 de fotografii la un eveniment – EIM – doar două au ieşit mai bine … una mai artistico – ciudată:
Îl adaug pe Gianni Berengo Gardin la umila mea listă de fotografi preferaţi. Fotograf e puţin spus pentru că deşi nu înteleg bine limba italiană am rămas bleagă şi fascinată complet de acest prea minunat personaj ce vine dintr-o lume la care tânjesc timid:
Am avut ocazia recent, în spaţiul intimi şi plăcut de la Diverta Home, să răsfoiesc un album cu câteva dintre fotografiile lui Gardin. Genul acela de fotografii cu o puternică încărcătura de clasic, alb negru şi praf nemuritor.
Nu am cum să aleg o fotografie preferată …
… pentru că însuşi spunea Gardin : un fotograf produce într-un an cel mult două fotografii bune …
Nu sunt fotograf, abia ţintesc spre amator da ştiu perfect cum e să “produci” peste 600 de imagini ca să alegi doar una bună …
Când oi ajunge să produc portrete precum cele semnate de Joey Lawrence… pot să zic şi că nu am trăit degeaba pe planeta asta şi în viaţa asta. Pân atunci mă duc mâine la DSLR Tweet Party poate se mai prind de mine ceva cunoştiinte tehnice. Sau nu.
Ruven Afanador rămâne în continuare unul din fotografii mei preferaţi. Probabil şi mai mult ca sigur, România nu va produce niciodată un propriu Ruven Afanador . Ştiu, sună răutăcios dar realist.
Probabil şi mai mult ca sigur, nici eu nu voi reuşi vreodată, să trec în portofoliu asemea imagini, care îmi provoacă fiori de plăcere, gelozie şi dorinţă de a evolua profesional.
Ca stilist de modă, redactor şef sau director de modă, nu pot decât să visez la aşa ceva. În România.
Deşi aş putea să o iau de la capăt, profesional vorbind, în alte ţări evoluate.
Din seria “la noi nu” am găsit un proiect online “la ei”, proiect cu care am rămas mai mult de 3 secunde, cât îmi ia să răsfoiesc prin ceva nou şi captivant.
