Vârful Moldoveanu – 2544 m

Vârful Moldoveanu

Duminică, 17 noiembrie 2013, dimineața la 07.42 am atins Vârful Moldoveanu. După Musala, cel mai înalt vârf din Munții Balcani, mi-am pus dorință să ajung și pe cel mai înalt vârf din România. Vis împlinit și într-una dintre cele mai frumoase experiențe pe care am trăit-o anul acesta. Am înțeles pentru a nu știu câta oară că pentru vise trebuie să muncești și că experiențele frumoase și de neuitat solicită efort și sacrificiu.

perspectiva Varful Moldoveanu

Tura a fost organizată Continue reading Vârful Moldoveanu – 2544 m

Muntii Retezat

Retezat. În Retezat. Parcul Național RetezatPrima oară a fost de VIS. A doua oară a fost de ZEI. 3 ani distanță. Între prima oară și a doua oară. În Retezat. Retezatul nu are nevoie de prezentare. În cuvinte. Poate doar în imagini. Prima oară am povestit în cuvinte și imagini. A doua oară încerc să-mi spun povestea prin/în imagini.

IMG_8147

Continue reading Muntii Retezat

Diham, Bucegi și o iarnă de poveste

Am descoperit că iarna poate fi ca în poveste și în varianta alb/negru/gri. Are nevoie doar de efecte speciale – dantelă din zăpadă:

Prima tură de iarnă după o prea lungă pauză de munte, prima tură din 2012, am săvârșit-o cu prietenii de suflet și mulțumită ATGR-iștilor în munții Bucegi, pe variantele: Bușteni (885 m) -Cabana Gura Diham (987 m) -Cabana Diham (1320 m) și Cabana Diham – Predeal Râșnov – Predeal. Cabana Diham și o cabană de vânători de munte ne-au fost gazde.

Muntele și cerul s-au întrecut ca de obicei în a-mi oferi mie și preaiubitei mele Bleaga, un spectacol greu de suprins în imagini.

O întrecere aprigă între un apus aprins și dezlănțuit pe crestele munților și un cer de un albastru senin de perfect ce se oglindea liniștit în pădurea îmbrăcată în dantelă de zăpadă și zăpadă din dantelă.

Mai multe fotografii în albumul de … aici

Am râs sănătos, am râs sănatos cu prietenii de suflet, am savurat slănină și ceapă, am învățat să fac mai multe tipuri de adăposturi pe munte și am luat și locul II la concursul de orientare nocturnă organizat de ATGR – Asociația Turistica Ghizii României.

Transfăgărășanul din Făgăraș

Ar fi trebui să urcăm pe vârful Moldoveanu însă vârful Moldoveanu și-a atârnat un frumos “Nu deranjați” pe ușă, a tras perdelele de nori, și-a deschis toate robinetele sub formă de cascade și nu a vrut sub niciun chip să ne primească. L-am așteptat două zile și nimic.

Și nu ne-a rămas decât să admirăm munții Făgăraș printre picături, să ne minunăm de spectacolul cascadelor manevrate cu artă spre câmpie, verdele verde și micile pârâie de munte și de pe munte.

Să ne jucăm pe curbele Transfăgărășanului și cu puțina zăpadă ce a mai rămas pe o margine ici, o margine colo …

Mai multe imagini în albumul de …aici

P.S – Tunelul și accesul dintr-o parte în cealaltă a Transfăgărășanului erau închise în 12 iunie.

Varful Musala – 2925 m

Sunt acasă, în pat și cu multiple febre musculare, și încă nu îmi vine să cred că am reușit, cu greu și cu piedici, să urc pe cel mai înalt vârf din Balcani, Musala. Nu îmi vine să cred pentru că nu am reușit să urc cel mai înalt vârf din România și am sărit direct la 2925 de metri, cât măsoară oficial, Musala.

Cum aș putea descrie în cuvinte una dintre cele mai cutezătoare experiențe din viața mea? Nu prea știu cum și o să las, ca deobicei, imaginile să vorbească pentru mine:

Ce mi se pare fascinant de fiecare dată când urc pe munte, mai ales iarna, sunt blestemele pe care mi le acord (pentru că nu m-am pregătit fizic, pentru că nu am renunțat la fumat) la urcuș și euforia statică care mă cuprinde când ajung sus, pe vârf.

Ce mă surpinde de fiecare dată când urc pe munte, mai ales iarna, este ușurința cu care ajungi și treci de pragul psihic și fizic în care nu mai vrei nicio bucată de munte și vrei acasă în patul tău. Cât de ușor îți vine să renunți și să rămâi acolo pe munte. Se joacă muntele cu tine, te joci și tu cu el. De fiecare dată câștigă muntele.

Musala, ce păzește parcul național Rila din Bulgaria, cel mai înalt vârf dintre Alpi și Caucazi, a purtat între 1949 și 1962 numele lui Stalin, vechiul său nume bulgăresc fiind TangRa – muntele Zeului cel mai de sus.

Borovets, stațiunea de unde am început ascensiunea, v-o recomand sincer. Mi-a schimbat complet ideea despre Bulgaria. Defapt întreaga aventură în Bulgaria mi-a schimbat complet părerea despre această preafrumoasă țară.

Pentru asta mulțumirile se cuvin lui Vasil (pentru răbdare și preautile informații) ghidul nostru de la High Peaks și lui Eros, pentru invitație. Când mă gândesc cât de greu mi se părea să ajung acolo sus, pornind de jos, de la 2400 și ceva unde era cabana la care ne-am cazat … iar nu îmi vine să cred că am pus bocancul pe 2925 de metri.  Mulțumesc și colegilor de tură, pentru ajutor și răbdare.

Părăsesc patul în încercarea de a-mi drege febrele musculare. Picioarele nu le mai pot mișca corect și abdomenu-mi suferă de febră musculară de la prea mult tușit. Nu credeam că poți face febră de la prea mult tușit. Și am tușit așa mult în prima zi pe munte încât la un moment dat nu credeam că o să mai ajung acolo sus, la aproape 3000 de metri. Noroc că am punctat cu fotografii. Defapt nu eu, ci Bleaga, care și-a făcut ca deobicei datoria, fără să se plângă de cele mai cruncene rafale de vânt pe care le-a simțit vreodată (peste 60 km/oră) sau de loviturile de stânci pe care și le-a luat la abrupta coborâre pe lanțuri.

Vârful Ocolașul Mare, Munții Ceahlău – 1.907 m

I se mai spune și Muntele Sfânt. Pentru mine Ceahlăul e muntele meu preferat. La cât am scris despre el ai zice ca am facut o obsesie pentru celebrul masiv. Se prea poate, am și de ce. Cred.

Vârful Toaca la răsărit

Mai nou (și mai mult spre rușinea mea pentru că îl vizitez, deși cel mai des cu privirea, de aproape 30 de ani) am aflat că ascunde și o piramidă, una holografică ce-i drept, însă destul de fascinantă. Și în teorie și în practică. Între timp a aflat mai toată lumea de ea, mai ales cei de la Observator. Fiecare în superficialitatea sa a pornit în cautarea piramidei. Și să nu cumva să crezi că ne-a fost ușor. Mie cel puțin mi-a luat ceva să-mi urc corpul și încă vreo 20 de kilograme, până sus pe platoul de pe lângă vârful Toaca.

Curcubeu matinal

Vara e mai greu ce-i drept, prefer iarna. Sunt și mai puțini turiști iarna. Și e mai liniște. Nu că m-ar fi deranjat prea mult zecile de pelerini care urcau și ei sus pentru a sărbători hramul mănăstirii de la 1700 și ceva altitudine. Nu m-au deranjat că urcau muntele în fustă și sandale, adidași și cu plasa de plastic în mână. M-a deranjat că foloseau natura pe post de toaletă. Dar fie, asta e altă poveste. De fapt și de drept m-au șocat bâtrânele de peste 60 de ani, care urcau muntele cu mai multă vlagă ca mine. Și eu am dat nu știu câte milioane pe echipament și toate cele. Voința nu o poți cumpăra ce-i drept.

De pe balconul Ceahlăului vedere

Mă abat de la subiect. Vorbeam despre piramidă. Pentru ea am urcat și deși s-a lăsat așteptată, în prima dimineață masivul dormea leneș într-un mare nor de ceață și la a doua încercare era cât pe ce să o pierdem din cauza unei furtuni serioase, în cele din urmă s-a lăsat descoperită. Și nu oricum. Încadrată de un perfect curcubeu. Cineva acolo sus mă iubește pentru că deși nu am reușit să surpind în fotografie măreția piramidei încadrată de curcubeu, ce mi-a fost dat să văd în acea dimineață cu greu voi putea șterge din memorie. Cuvintele sunt de prisos.

Holograma, piramida, Ceahlăul și un curcubeu

Mai multe fotografii vei găsi în albumul de … aici … Eu nu mă pot abține să nu îți mai arăt încă o dată piramida. Nu-i așa că-i frumoasă?

Holograma din Ceahlău

Am mai descoperit și altele noi. Florile muntelui mai exact. Mai de aproape arată prea minunat.

Campanula alpina

Gentiana

De floarea de colț nu mai spun. S-a ascuns bine însă și când am găsit-o … s-a lăsat cu o ședință foto de aproape o oră. Doar am fotografiat-o, nu am rupt-o și nu am luat-o acasă să o pun în ramă. E o specie rară și prea frumoasă și arată locul ei sus pe munte.

Leontopodium alpinum

De altfel toate florile de munte ar trebui lăsate pe munte. Însă noi lăsăm deșeurile proprii pe munte. Vorba vine – dacă te respecți pe tine, nu respecți muntele și natura. Dar închei aici și te las să descoperi în albumul foto și alte minunății ascunse de masivul Ceahlău.

Bonus – montaniarzii de duminică. Îmi cer iertare anticipat, nu m-am putut abține.



Montaniada

Montaniada editia a III-a, Olimpiada Muntelui, se va desfasura in perioada 08-11.07.2010 in Muntii Fagaras zona Piscu Negru – Cabana Capra.


Veti putea merge in drumetii (traseu montan Balea Lac – Vanatoarea lui Buteanu – Fereasta Zmeilor – Lacul si Caldarea Capra – Minele de la Capra – Cabana Capra), veti putea testa parcul adventure (tiroliana 200 m, pod indian, “10 probe de armata”,”la rodeo”), sa faceti si sa invatati putin alpinism; vor fi tot felul de joculete, tir cu arcul, paintball, foc de tabara, cantece de munte la chitara si bineinteles actiuni de ecologizare a zonei si traseului.

Evenimentul cuprinde si un concert folk avandu-l ca invitat special pe Mircea Baniciu.

Creasta Craiului, Muntii Piatra Craiului

Sâmbătă seara pe la 10, după o tură de 17 ore în munții Piatra Craiului, dacă m-ai fi întrebat de mai vreau să urc pe munte ți-aș fi jurat că nu o să mai urc niciodată și te-aș fi rugat să nu mai pomenești cuvântul. Acum când încerc să înșir fila de poveste digitală, șezând comod în credinciosul meu pat (am febră musculară până și la gât și mă dor toate de parcă m-ar fi călcat o cireadă de trenuri din Gara de Nord, cu locomotivă cu tot) după ce am ieșit din starea de șoc, am petrecut o zi banală în capitală și am analizat la rece ce s-a întâmplat, îmi dau seama că am avut parte de una dintre cele mai cutezătoare aventuri din viața mea.

Arcadele Craiului

Aventură care se bate cot la cot cu manevratul unui monstru de Formula Renault, cu D.D prin pădure în două roți sau vâslitul caicului pe Argeș. Și nu numai că am avut parte de o aventură la extrem dar am avut parte și de un test psihic și fizic cu mine însumi, cu rezultate negative și concluzii idem – sunt mai slabă de fire decât mai credeam, nu sunt așa puternică cum mi-aș dori și dacă ma cuprinde panica nu mă pot stăpâni. Am de lucrat cu mine serios pe partea asta. Dar să trecem la introducere.

Arhitectură de Crai

Vineri seara, la invitația lui Mihai de la ATGR (căruia îi mulțumesc enorm mult pentru că m-a dadăcit la coborâre și a avut răbdare cu mine în momentele grele în care până și eu aș fi renunțat la mine) am plecat spre Săticu de Sus cu destinația Cabana Garofița Pietrei Craiului. Trupă mare, toți ATGR-iști, mai puțin eu și Eros, credinciosul meu prieten în ale muntelui și ale fotografiei, doi pantofari profesioniști.

Răsărit lângă Marele Grohotiș

D.D s-a chinuit zdravăn să iasă din București și să taie traficul cât mai repede posibil însă abia la 8 și jumătate seara eram pe autostradă și 225 de kilometri mai târziu, la miezul nopții, ajungeam la cabană. Ne-am grăbit să prindem 2 ore de somn înainte de a pleca în traseu și am renunțat la cort în favoarea lui D.D care a devenit apartament de lux, mai stil garsonieră ce-i drept.

Micul Grohotiș

La 4 fără un sfert dimineața eram deja în traseu spre Șaua Funduri înaintând vitejește în beznă sub lumina frontalelor și sperând la un răsărit pe creastă. Am sperat degeaba pentru că lumina ne-a prins când eram abia lângă Marele Grohotiș.

Șaua Funduri în planul îndepărtat

Am servit în loc de mic dejun priveliștea mirifică pe care ne-a oferit-o Iezeul și am continuat ascensiunea spre creastă. Cer senin si lumină magică. Urcam pentru prima dată pe stâncă și înainte de a pleca am avut impresia că o să fie ușor și că doar ascensiunea pe zăpadă prezintă dificultate.

Iezerul Mare

M-am înșelat amarnic, combinată cu greutatea rucsacului, de la care mi se trage și febra musculară de la gât, ascensiunea pe stânca Craiului este la fel de grea precum cea pe zăpadă. Mai ales porțiunea în care urci pe lanț. Dar mi-a plăcut extrem și mă bucuram în sine pentru escalada la panou pe care am practicat-o scurt în martie. Mi-a fost de folos, la urcare. Fără ruscac (am împărțit căratul rucsacului cu colegul Eros, la urcare, la coborâre s-a sacrificat Mihai) am urcat pe lanț ca o floare și când am ajuns sus pe creastă deja mă credeam arogantă.

Urcare pe lanț

Creasta. O, dulce creastă a Craiului. Am visat-o din ianuarie, ce-i drept îmbrăcată în zăpadă, am admirat-o și divinizat-o mai aproape și în martie. Și acum eram sus. Nici acum nu îmi vine să cred că am fost pe acolo pe sus. Că am fost eu în stare să traversez creasta sudică, că m-am plimbat și cățărat de bună voie pe astfel de meleaguri de vis. Nu, încă nu îmi vine să cred.

Da, da pe acolo pe sus m-am plimbat de bună voie și silită de nevoia de adrenalină

Și de la 8 dimineața am început să străbatem creasta de la sus spre nord, având ca obiectiv refugiul Grind II, unde ne planificasem să luam prânzul și somnul de prânz. Și am început să căsc gura în stânga și în dreapta, să fotografiez tot ce prindeam, să analizez atent urmele lăsate de caprele negre, sa salut indivizi pletoși care ne indicau drumul, să mă crucesc la cât de subțire era uneori creasta și să îmi tot zic în sinea mea că nu îmi vine să cred că sunt pe Crai.

Individ pletos indicator de traseu

Însă ca în orice poveste îm care nu ai dormit decât 4 ore în ultimele 2 zile și nu ai apucat să hrănești cum trebuie corpul, la un moment dat, sub greutatea ruscasului și din lipsa de exercițiu fizic de pregătire, la un moment dat am obosit și a dispărut, odată cu apariția norilor de ploaie, plăcerea de a mă plimba pe creastă, lăsând loc întrebării impertinente – mai avem mult până la refugiu?

Încă un vârf și ajungem la refugiu Grind

Într-un final a intervenit și ploaia. Morocanoasă și însoțită de o ceață care ne-a înconjurat cu tupeu fix când nu îmi era mie lumea mai dragă și îmi venise rândul să duc rucsacul greu pe porțiuni expuse de creastă. De aici nu am mai făcut poze. Am trimis Bleaga în refugiul rucsacului și cu un ultim efort am ajuns și noi (eu, Mihai și Eros) la Grind, unde ne aștepta restul grupului care deja trecuse la partea a doua – somnul de prânz. Am servit și noi partea întâi, prânzul și am trecu la partea a doua însă aici au aparut probleme: Hainele ne erau unde, sacii de dormit le lăsasem în apartament și deși ne-am învelit în folii de supraviețuire frigul ne-a intrat în oase fără jenă. Ne-a salvat N, care mi-a dat din căldura corpului său pe care am dat-o și eu mai departe. O senzație aparte de supraviețuire, despre care citisem în cărți doar, să stai în brațele unui străin și să primești cădură. Și să o dai mai departe ca să salvezi și tu la rândul tău. Prea frumos pentru cuvinte.

Nu știu cum rezistă refugiul Grind acolo sus pe creastă însă eu una aveam impresia la fiecare rafală că ne luam zborul. Și nici nu am mai stat prea mult să îmi fac impresii și după o oră și ceva de tihnă ne-am echipat la loc pentru coborârea pe La Lanțuri. Coborât e mult spus. Coborârea pe lanț se face oblic, mie nu prea mi-a ieșit nici macar drept. Ploua mărunt în continuare, ceața nu s-a sinchisit să ne părăsească și a ținut musai să ne înconjoare și mai mult și semnele de marcaj erau destul de greu de găsit. Am coborât în echipe, și la un moment dat după ce am pierdut marcajul și am orbecăit vreo jumătate de oră ne-am regrupat cu toții. Și am început să coborâm. Până aici totul a fost pentru mine o plăcere și o aventură, în pofida faptului că eram undă leoarcă și uneori mă lua serios frigul. Adrenalina bat-o vina.

Coboram pe portiuni cu piatra și porțiuni cu zapadă, traversări laterale și zone în care mânuiam și eu în legea mea dragul meu nou piolet. La cum mă descurcam deja mă mândream cu mine. Până când s-a hotărât el Craiul (abia la coborâre am înțeles eu de ce i se spune Craiul, măreția îl justifică) să îmi reteze din aroganță și să îmi demonstreze că doar pentru că am urcat pe munte aproape în fiecare weekend în ultimele 2 luni, pe zăpadă, nu înseamnă că sunt zeiță și mă descurc de minune și l-am învins. Și într-una din coborârile pe ravenele din zona La Lanțuri, când să înfing și eu pioletul și al doilea câlcâi în zăpadă, am alunecat și … am luat-o la vale. Pe o ravenă a la Crai. O ravenă pe care nici D.D nu o poare urca.

În primele miimi de secunde am încercat să mă prind cu pioletul care mi-a scăpat și mi-a întors corpul cu capul în vale. În următoarele miimi de secundă am dat cu capul de o piatră și în căderea mea liberă mi-am zis deja că asta e, voi muri. Apoi am prins viteză și am pierdut complet controlul și posibilitatea de a mă agața de ceva. Deja îmi pierdusem speranța și creierul meu se pregătea să mă abandoneze. Incredibil cum în astfel de situații poți foarte ușor renunța la dreptul de a trăi. Greu de descris cam ce îți trece prin minte în momentele acelea. Și m-am lăsat purtată la vale pe ravenă până când am ajuns într-o porțiune cu piatră unde nu știu prin ce minune am reușit să mă opresc sprijinindu-mă în mâna dreaptă care defapt era sub mine. În primele miimi de secundă nu mi-a venit să cred că m-am oprit, apoi nu mi-a venit să cred că nu o iau din nou la vale și într-un final de secundă m-am gândit și eu să strig că sunt bine. În câteva secunde Mihai și Fane (le mulțumesc din suflet pentru salvare) erau lângă mine. Cum naiba au alergat băieții aștia pe ravena aia pe care eu mai mi-am dat duhul, nu știu.

Dar am supraviețuit, culmea m-am oprit și lângă o cruce. Asta da semn divin. Gata Craiule nu mai sunt arogantă! Cică aș fi luat-o la vale pe o porțiune similară cu … asta

În primele 10 minute eram veselă și recunăscătoare, uitasem de hainele ude, frig și totul era roz. Până am ajuns la următoarea ravenă cu zăpadă. De aici și până jos m-a însoțit o cireadă de morcovi. Nu m-am mai putut concetra deloc, mă țineam de piolet ca de ultima speranță și după ce am mai alunecat ușor de 2 ori am ajuns și până la refuz de panică. Dar într-un final și mulțumită ajutorului ATGR-iștilor am reușit să ajung și jos la baza pădurii. Nu a văzut demult corpul meu așa efort fizic. Dacă mă așezam jos câteva secunde îmi era aproape imposibil să mă mai ridic și să mai continui. În bocancii mei era deja loc de joacă pentru moluște. Abia când am intrat în pădure mi-am recăpătat energia. Și Craiul mi-a aruncat o ultimă privire supărată.

O ultimă privire supărată

Am dormit vreo 10 ore, și înainte și după somn mi-am jurat că nu mai calc pe munte și mai ales pe Crai. Și azi e luni și vreau înapoi. Dar e prima mea experiență de acest fel și poate și de aceea exagerez cu tupeu. Dar vai de oasele mele și vai de mușchii mei ce febra musculară mă înconjoară. Mai multe imagini în albumul de … aici

Traseu via @Mihai

Duminică, în drum spre casă, pe valea Dâmboviței am zărit niște scări, și am vrut să vedem unde duc și așa din greșeală am nimenit într-o minunăție de peșteră, Peştera Urșilor se pare, unde am avut norocul chior de a vedea și eu pentru prima oară un liliac. Și chiar și o mini colonie. Și chiar și de foarte aproape.

Am mai vizitat și Peștera Dâmbovicioarei, însă mi-a părut prea comercială deși ghizii copii erau mai mult decât adorabili mai ales în dorința lor de a ajunge mare cât mai repede pentru a deveni speolog. Și chiar dacă în porțiunea închisă publicului s-au descoperit fosile de urs mai bătrân ca noi cu vreo 15.000 de ani. Și într-un final ne-am întors  fiecare la casa lui și … am spus că vreau înapoi? Am spus.