Ce nu aş da să pot vedea şi eu documentarul asta …
Asta pentru că tot nu îmi e înţeleasă arta şi cei de la Alpinet şi Carpaţi îmi consideră fotografia de mai jos de mare proastă calitate şi îmi sugerează să o prelucrez.
Şi cât urăsc eu fotoşopul. Artă neînţeleasă. Greu. Dar să nu ne etalăm talentul că nu suntem Slash. Nici pe deaparte.
Am invitat-o pe Lioara la RFB “Creezi sau Donezi?” şi mi-a răspuns:
Dar nu ne interesează astfel de cazuri. Să ne continuăm rutina. Avem destule probleme persona. Să se descurce singuri.
Ca o mamă netrebnică ce sunt, mi-am lăsat animalele în grija Gicului Magnific (mulțumesc Gicule) și am plecat cu trenul, vineri seara pe la 12, spre Parâng, la invitația Elei. Refugiul Agățat și poalele Vf. Parângul Mare erau obiectivele turei (așa i se spune unei astfel de mini expediții, am mai auzit și de RT dar nu știu încă ce înseamnă).
După câteva reprize chinuite de somn, 6 ore și ceva mai târziu trenul ne-a servit gara Petroșani de unde am luat împreună cu colegii de tură (cred că asta îi formularea corectă) o dubă selectă a la Mercedes, spre Cabana Groapa Seacă. 18 km pe un drum înzăpezit și înghețat, emoții prin curbele în care șoferul accelera și patina și preafrumoasele Chei ale Jiețului, pe care nu am reușit să le surpind în imagini din cauza geamurilor fumurii și a emoțiilor menționate mai sus.
La cabană am luat pe loc repaos pentru un ceai cald (cafea pentru mine) și echipare pentru traseu. La 9 și ceva dimineața, cu un cer înnorat și ninsoare pe fundal am luat-o la picior spre Vf Parângul Mare, pe un drum forestier nebătut, în amontele Jietului și prin Valea Roșiilor.
Pasul mic, zapada până aproape de genunchi, peisaje oarecum posomorâte, sunetul liniștitor al Jietului, liniștea divină specifică unei astfel de zone … nici nu mi-aș fi dorit mai mult.
Poteca ne-a bătut-o și Copila, o cățelusă prea simpatică și prea curajoasă, care ne-a ținut companie până a doua zi când am părăsit complet plaiurile ei natale.
După forestier a venit poteca prin pădure, și ea nebătută și parcă și mai inabordabilă, cel puțin pentru mine care nu aveam la activ un astfel de traseu, mai ales cu vreo 10 kg în spate. Până și Copila a obosit și a ales să meargă pe urmele noastre.
Dar am răzbit voinicește până și înclinările laterale. Cu căzăturile de rigoare, cărora evident le-am pierdut numărul.
În 4 ore și ceva am ajuns la 1750 altitudine și la refugiul Agățat, unde comform planului urma să înnoptăm și să petrecem. Oarecum. Frigul din refugiu ne-a învăluit prea subit și am decis să urcăm până la lacul Roșiile.
Din păcate Parângul a refuzat complet să mi se arate, s-a îmbrăcat în ceață și mi-a întors spatele. Nici măcar până la lacul Roșiile nu am ajuns, iar Vf Parâng a rămas un vis neîmplinit pentru că abia am reușit să disting muchia Slivei și Ghereșui, în stânga și în dreapta, în urcușul anevoios de pe vale.
Muchia Ghereșul în ceață
Muchia Slivei în ceață
Dacă săptămăna trecută am avut parte de o vreme divină și peisaje din altă lume în Retezat, norocul nu mi-a surâs deloc de în tura asta pentru că și a doua zi duminică Parângul s-a încăpățânat să mi se ascundă în cea mai ceață ceață. Cumva în antiteză cu tura din Retezat asta e tot ce am putut scoate cu Bleaga:
Mi-am concentrat frustrarea pe piciorul drept care m-a lăsat când aveam nevoie mai mult de el și am coborît la refugiu pentru odihnă și căldură. Până la urmă am avut parte de experiențe unice pentru că am dormit pentru prima oară într-un refugiu, în pat cu 7 oameni și la un loc cu alți 14, într-un loc uitat de lume și prea frumos pentru cuvinte.
Durerea de la piciorul drept m-a lăsat și am coborât mai spor a doua zi, prin același decor pe ceață și ninsoare. Și ca frustrarea să devină și mai mare, trenul ne-a purtat spre o vale a Jiului scaldată timid în razele soarelui.
Mi-am luat la revedere pentru a doua oară de la Petroșani, am mulțumit Muntelui pentru primire, chiar dacă nu a fost una prielnică fotografiei și am acceptat ideea că am făcut o tură mai mult de antrenament la urcat muntele pe zăpadă și la minus multe grade. A, și dormit cu 7 oameni în același pat/prici. Mai multe imagini în albumul de … aici …
Mulţumiri colegilor de tură (a se observa cu câtă aronganţă îmi permit, după doar 2 ieşiri pe anul asta, să vorbesc precum montaniarzii) prea simpaticii ATGR-işti şi Elei evident.
Am trăit să o aud/vad şi pe asta: un magazin online de unde îţi cumperi produse dar nu plăteşti. Trecând peste faptul că nu am încredere deloc în magazinele online, nu văd cum ar funcţiona acesta, mai ales că e şi primul de acest fel.
L-am vazut pe Facebook, unde are dedicată o pagină şi de unde îţi alegi produsele, le aplici o etichetă ( sau cum le zic în trend – le tag-uiesti) şi apoi aştepţi un cod pentru fiecare etichetă. Deocamdată am aplicat etichetele, am primit codul şi astept să se deschidă magazinul. Pe 19 martie. Şi până nu văd cu ochii mei nu cred. Pardon, până nu primesc produsele şi nu le pipai cu degetele mele nu cred. Să vină 19 martie deci.
De bine ce am scris de bine despre RoBlogFest 2010 de bine ce au dat-o în bară. Complet. Nu țin la competiție și nu mă interesează complet. Am participat anul trecut, m-am convins cum se trag sforile stau lucrurile. Partea pozitivă pentru ediția de anul acesta am expus-o deja. Cu părere de rău. Vine ce neagativă:
Blogul personal (cel pe care îl citești acum) mi-a fost înscris la mai multe categorii. Blogul personal mi-a fost scos de la mai toate categoriile. Ghici ce categorie a rămas? Modă, adică fashion.
Dacă menționam asta undeva (RR’s Blog de fashion modă) mi se parea normal să nu fiu întrebată dar în condițiile în care nu există nicăieri o descriere a blogului mi se pare jignitor să îi atribui o categorie care taman nici măcar nu i se potrivește.
Înțeleg Blogatu, înțeleg Curvette, restul e Can Can. Dar dacă nu te interesează blogurile înscrise și nici măcar nu ai bunul simț să verifici dacă aparțin sau nu unei categorii, la ce le mai ștergi? Lasa-le acolo unde sunt înscrise și nu încerca să mai simulezi o competiție cinstită.
Rog organizatorii să îmi scoată blogul din competiție. Iau ca o jignire categoriile la care a fost plantat blogul. Iau ca o gravă jignire categoriile de la care a fost scos blogul.
Se putea folosi banala întrebare:
- Băi n-am chef să îți verific blogul, despre ce aberezi tu zilnic?
R.R e orice dar numai blog de modă nu e. A fost. În trecut. Acum ceva ani. Ştiu, nu sunt fotograg profesionist și nici scriitor de literatură de călătorie. Nu merit blogul înscris la categoria blog de modă sau de călătorie travel chiar dacă asta au considerat cititorii-mi când l-au înscris la aceste categorii. Specializarea mea e moda dar asta nu înseamnă că am un blog de modă fashion. E personal, lăsa-ţi-l aşa cum e.
P.S – Şi să mai zică Y sau Z că RoBlogFest nu e cu pile. Pff.
Nu ştiu cum îi spune oficial stilului, însă pare inspirat de ce displac mult românii – pitzi fotografia:
Sau cocalar fotografia:
Imaginile aparţin fotografului Julio B Esq. Noi le considerăm dezgustătoare, alţii le ridică la rang de artă. Noua artă. Am mai scris despre asta şi culmea stilul începe să îmi devină din ce în ce mai drag. Au ceva aparte fotografiile, o realitate crudă şi molipsitoare. Şi îţi trebuie curaj, ca fotograf, să încerci astfel de cadre. Cred. Nu de alta dar nu oricine poate fi Terry Richard.
În fond şi la urma urmei o imagine devine fotografie când reuşeşte să îţi transmită ceva, chit că e dispreţ sau milă. Nu?
Şi urâtul e frumos. Defapt nu, urâtul e mai frumos ca frumosul pentru că în zilele noastre frumosul e prea prelucrat şi deloc real.
