Munții Bucegi, o peşteră şi nişte noroaie

Amurg în Bucegi

Artistu zice “…  in viata reala iubirea pentru munte e una reala, nu una “literara”. Eu tot visez să scriu literatură de călătorie şi asta ar fi singurul meu exerciţiu, să scriu despre drumeţiile de la sfârşitul săptămânii. Poate ar trebui să păstrez pentru mine minunăţiile care îmi încântă toate simţurile şi poate da, iubirea pentru munte ar trebui să fie una reală, fără fotografii şi fără povestiri amatoriceşti. Însă aroganţa şi egoismul au pus stăpânire pe mine şi mi-au ucis până şi modestia. În plus mă gândesc că poate sunt de folos cu ceva.

Apus în Bucegi

Vineri am planificat din senin din iarbă verde o ieşire ce avea să sărbătorească revenirea D.D-ului pe plaiurile patriei chiriaşe. Nu de alta dar ruginise în parcare sărmanul. Am vrut Bucegi, munţii, să pot închide frumos luna martie, după Retezat, Parâng şi Piatra Craiului. Defapt în Bucegi am mai fost, dar nu iarna şi nu şi la picior. Am ales ca obiectiv cabana  Padina, punct ochit punct lovit de echipă: D.D, Mitshul Danielului, Fido, Eros, Zdeto şi Costin.

Ceaţă în Bucegi

Sâmbătă dimineaţa, cu elan şi voie bună, în compania unui cer senin, a unor grade plăcute şi a tiriştilor de pe canalul 22, am călărit monştrii 4×4 (eu şi Danielul pe post de piloţi) spre Târgovişte, Moroieni şi Peştera. Blindaţi cu hărţi, GPS şi busole, am reuşit să greşim drumul spre cabana, cu folos însă, căci am nimerit pe lângă o carieră în care se lucra cu expolziv şi am apucat să admirăm tunelul şi frumoasele Chei ale Brăteiului.

Cheile Brateiului

Cu folos şi tehnoligia însă, mulţumită telefonului mobil am reuşit să aflăm traseul corect, instruiţi bine de cabanier. Ca să ajungi la Padina, virezi stânga în satul Glod, urmărind indicatoarele spre hotelul Peştera. Au urmat vreo 30 de kilomteri de drum … forestier cu gropi. Bucuria lui D.D.

Crestele Bucegilor

D.D-ul ca D.D-ul însă Mitshul ia luat-o înainte prin padure şi o mică troliere, combinată cu legat la şufă,  mai târziu ne-am trezit şi lângă lacul Bolboci. Tot în drum spre Peştera.

Lacul Bolboci

Lângă telecabina din Peştera (pe care am gasit-o închisă, în ciuda ştirilor eronate cum că ar fi deschisă) am devorat nişte slănină cu ceapă, pe post de prânz şi pe ultima sută de metri am bifat şi preafrumoasa peşteră a Ialomiţei şi exteriorul mănăstirii Peştera Ialomiţei. Pe ultima sută de metri pentru călugărul paznic, căci programul de vizitare se închide la 17.00.

Peştera Ialomiţa

Mănăstirea Peştera Ialomiţei

Între apus şi amurg ne-am cazat la cabana Padina şi la insistenţele lui Fido am purces şi la o scurtă plimbare sub clar de lună. Nu am cuvinte pentru cât de magic e jocul noriilor, înainte de culcare, printre crestele Bucegilor. Şi dacă aveam impresia că am reuşit prea multe pentru o zi de sâmbătă, duminică s-a dovedit şi mai productivă, în ciuda ploii de la 7 dimineaţa. Defapt ploaia ne-a trimis înapoi la somn şi abia la 12 dimineaţa am luat-o la picior spre Vf. Omu, Cascada Obârşia Ialomiţei mai exact, pentru că nu avem nicio şansă să ajungem la Omu.

De la Peştera spre Vf. Omu

Nici până la cascadă nu am reuşit să ajungem, ninsoarea şi viscolul ne-au pus piedică.

Traseu mai dificil pentru cei cu mai puţină experienţă

Dar au meritat şi cele câteva ore prin ninsoare şi viscol domol. Astaîmi doream. Să urc pe munte şi să mă joc prin noroaie.

În ceaţă prin Bucegi

Din seria “toate se întâmplă pentru un motiv” ne-am întors la Peştera şi în Moroieni pentru a ne alătura în Fieni, câtorva acarete 4×4, ieşite la o scurtă plimbare de duminică sub conducerea Părăguşului. Plimbare prin noroaie. Şi spre surpinderea mea după urcat pe munte am avut timp şi de offrodeală prin pârârie, noroaie. Am avut timp şi de o troliere mai serioasă pe sistem scriepete, care la cam umflat în pene pe D.D, mândru că a salvat un Patrol. Am avut timp şi pentru o mini împotmolire. Defapt am ajuns la concluzia că ai timp pentru mult mai multe decât îţi imaginezi. Trebuie doar să ieşi din casă.

Refugiul Grind şi munţii Piatra Craiului

Refugiul Grind l-am luat ca obiectiv pentru ce avea să devină o tură de o zi în Piatra Craiului. Munţii. Spun avea să devină pentru că atunci când l-am ales ca obiectiv (de pe o hartă veche din 1986 de la colegul de tură Ivan) eram prea cuprinsă de evenimentul din jurul meu (RFB “Creezi sau Donezi” editia de Paste) şi nu îmi imaginam că voi ajunge la el, obiectivul, în condiţiile în care urma să plecăm din Bucureşti la 10 seara. Dar iată-mă azi în faţa calculatorului, cu faţa roşie de la bronzat la 1700 metri altitudine şi încercând să leg câteva cuvinte despre cum a fost în RAI.

Flori de munte

Deci: plecat din Bucureşti sâmbătă seara înainte de ora 10. Ajuns în Cheile Dâmbovicioarei în jur de 01 noaptea. Găsit cu greu cazare însă în cele din urmă am reuşit ceva ore de somn într-un pat comfortabil de la Caminul Alpin. Duminică dimineaţa la 9 eram deja pe traseu, în Cheile Dâmbovicioarei. Zăpadă, gheaţă şi eu cu parazăpezile uitate acasă.

Cheile Dâmbovicioarei

Cu noi au venit Augusta şi Leu, doua personaje extrem de fascinante. Ne-au călăuzit tot drumul şi ne-au aşteptat cuminţi şi înţelegători la fiecare popas. Augusta, mereu agilă şi atentă la cel mai mic sunet, şi-a lăsat puiul acasă la Caminul Alpin şi ne-a devenit mamă pentru o zi.

Augusta

Leu, puternic, impunător şi leneş ca mine pentru că nu rata moţăiala la fiecare popas. Cei drept cei 8 ani ai săi îşi spuneau cuvântul.

Leu

Urcarea spre Refugiul Grind am abordat-o pe traseul mai greu, prin pădure, pe linia albastră, de la cabana Brustureţ. Mă rog, greu pentru mai puţin experimentaţi ca mine deşi după două ture de munte prin zăpadă până la genunchi mă aşteptam să urc mai cu viteză. Cei drept traseul pornea cu o urcare abruptă printre stînci şi pe la 1000 şi ceva altitudine.

Urcare prin pădure spre Poiana Funduri

În pădure mi-am îmbătat simţurile cu o linişte divină, un aer ameţitor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi hârjoneala timidă dintre crengile brazilor şi razele soarelui.

Toate astea au culminat cu Poiana Funduri de unde am început să mă simt ca în Paradis. Zău nu am cuvinte să descriu cam ce frumoasă era poiana, dar până şi ghizii noştri scurtau admirativ zarea:

Augusta şi Poiana Funduri

A urmat o plimbare de duminică în compania crestelor înzăpezite din Piatra Craiului. Visam la munţii aştia din ianuarie dar nici în vise nu mi-am imaginat asemenea frumuseţi. Plimbarea asta cred că bate până şi pe cea din deşertul din Dubai. Cer senin, zapadă, soare, căldură, cărări nebatute, nici un urmă de oameni în jur … da, eram din nou în Paradis.

Din Poiana Funduri am delirat în mers, şi eu şi Bleaga, care săraca nici poze calitative nu mai era în stare să scoată, din cauza minunăţiilor din jur, printre Stânele din Funduri înspre şaua La Table.

Printre Stanele din Funduri

Şi cand aveam impresia că Poiana Funduri e cea mai frumoasă pe care am vazut-o vreodată am ajuns în Poiana Grind … iar extaz, iar exclamaţii de vaiii şi aaa. Să fi fost acolo nu m-ai fi suportat uşor dragă cititorule.

Poiana Grind.

Din Poiana Grind am ajuns am tăiat-o din greşeală spre La Table, şaua,  şi cu un ultim efort bocancii mei plini de apă de la zapada uşor topită prin care am mers mai tot traseul, mi-au livrat picioarele la culmile paradisului: priveliştea de la refugiul Grind.

Şaua La Table

Refugiul Grind

Privelistea de la Refugiul Grind, muntii Bucegi

Da, recunosc cu aroganţă, am servit servit prânzul la 1700 altitudine, cu Vf. La Om la masa din spate, crestele Pietrii Craciului în jur şi munţii Bucegi la mesele din faţă. Şi da, pranzul asta bate toate cinele fiţoase pe care le-am servit în restaurante cu peste 3 stele. Da, încă nu îmi vine să cred unde am ajuns în doar  5 ore şi într-o simplă zi de duminică de martie.

Spre Vf. La OM

Vf. Grindu


Vf. Coama Lungă

Creste înzăpezite din muntii Bucegi

Aş fi luat şi cina pentru restul vieţii în brâul de sub Grindu însă din păcate a trebuit să ne întoarcem în acceaşi zi acasă, în gălăcioasa capitală. După ce am pierdut traseul şi am rătacit aproape o jumătate de oră am ieşit pe triunghiul roşu înapoi La Table, salutând din mers totemul şi sărutând din mers preafrumoasa Poiana Grindu.

Totem din Poiana La Table

La întoarcere am ales crucea galbenă şi traseul pe drumul forestier ce se transformă într-o potecă mai amplă prin  Valea Seacă a Pietrelor.

Valea Seacă a Pietrelor

La 6 fără un sfert eram înapoi la Cabana Brustureţ şi la puţin timp în celebrele Chei ale Brustureţului. Cu tot cu pauze, un traseu de 9 ore şi ceva, o simplă zi de duminică. Şi ce ore. Şi ce zi … Mai multe imagini în albumul de … aici

RFB “Creezi sau Donezi” editia de Paste

A fost sâmbătă, am strâns mai puţini bani ca la prima ediţie cea de Crăciun, am a avut promovare doar în online şi am vrut să văd cine îmi e prieten şi cine nu. Şi din online şi din viaţa-mi. Concluziile le ţin pentru mine, mulţumirile le-am mâzgâlit … aici

La mulţumiri mai adaug aici în paginile personale şi prezenţa distinşilor: Pandutzu, CezarV, Badita Florin, Radu Mach, şi a distinselor Iyli şi Diana Stoleru. Mulţumesc şi rudelor prezente. De gradul 1 şi de gradul 2. Mulţumesc tuturor. Piesa preferată creată la eveniment:

Arca lui Noe de Claudiu Badita.

Vorbeşte româneşte

Revenit cu Alonienii câştigători  despre care vorbeam înainte să plec în Retezat adică … aici. Concursul Alonia “Vorbeste Romaneste” şi-a desemnat primii câştigători pe 15 martie:
Asta pentru prima etapă sau parte a concursului, să zic aşa. Însă:

Mai ai o şansă de a câştiga creditele în valoare de 100 Euro în Alonia şi minireceptorul de tastură, la selecţia din 7 aprilie. Trimite fotografia ta “cât mai românească” la concurs@alonia.ro şi câştigă ore de convorbiri telefonice gratuite in Alonia!

5 minute de plăcere

M-am îndrăgostit complet și mult îmi doresc paltonul Dianei Bobar de pe 5minutedeplacere. L-am etichetat, am primit codul și abia aștept lansarea oficială în speranța că îl voi caștiga. Despre interesantul proiect am mai scris, am aflat de el mulțumită paginii de pe Facebook, vineri se lanseaza și magazinul online.

Albumul de pe Facebook al lui 5minutedeplacere ne arată până acum câteva zeci de produse pe care sper să le regasesc și în magazinul online.

Atenție! Doar cei care au etichetat și sunt prieteni paginii 5minutedeplacere vor primi codul și asta doar până vineri când se lanseaă magazinul, așa că grăbeștete și rezervăți un cod.

De fapt dacă stau bine să mă gândesc mai bine merg și mai aplic etichete pentru că și celelate piese disponibile sunt la fel de interesante și ar arăta bine în garderoba R.R-ului.

Refugiul Agățat și plaiurile Parângului

Ca o mamă netrebnică ce sunt, mi-am lăsat animalele în grija Gicului Magnific (mulțumesc Gicule) și am plecat cu trenul, vineri seara pe la 12, spre Parâng, la invitația Elei. Refugiul Agățat și poalele Vf. Parângul Mare erau obiectivele turei (așa i se spune unei astfel de mini expediții, am mai auzit și de RT dar nu știu încă ce înseamnă).

După câteva reprize chinuite de somn, 6 ore și ceva mai târziu trenul ne-a servit gara Petroșani de unde am luat împreună cu colegii de tură (cred că asta îi formularea corectă) o dubă selectă a la Mercedes, spre Cabana Groapa Seacă. 18 km pe un drum înzăpezit și înghețat, emoții prin curbele în care șoferul accelera și patina și preafrumoasele Chei ale Jiețului, pe care nu am reușit să le surpind în imagini din cauza geamurilor fumurii și a emoțiilor menționate mai sus.

La cabană am luat pe loc repaos pentru un ceai cald (cafea pentru mine) și echipare pentru traseu. La 9 și ceva dimineața, cu un cer înnorat și ninsoare pe fundal am luat-o la picior spre Vf Parângul Mare, pe un drum forestier nebătut, în amontele Jietului și prin Valea Roșiilor.

Pasul mic, zapada până aproape de genunchi, peisaje oarecum posomorâte, sunetul liniștitor al Jietului, liniștea divină specifică unei astfel de zone … nici nu mi-aș fi dorit mai mult.

Poteca ne-a bătut-o și Copila, o cățelusă prea simpatică și prea curajoasă, care ne-a ținut companie până a doua zi când am părăsit complet plaiurile ei natale.

După forestier a venit poteca prin pădure, și ea nebătută și parcă și mai inabordabilă, cel puțin pentru mine care nu aveam la activ un astfel de traseu, mai ales cu vreo 10 kg în spate. Până și Copila a obosit și a ales să meargă pe urmele noastre.

Dar am răzbit voinicește până și înclinările laterale. Cu căzăturile de rigoare, cărora evident le-am pierdut numărul.

În 4 ore și ceva am ajuns la 1750 altitudine și la refugiul Agățat, unde comform planului urma să înnoptăm și să petrecem. Oarecum. Frigul din refugiu ne-a învăluit prea subit și am decis să urcăm până la lacul Roșiile.

Din păcate Parângul a refuzat complet să mi se arate, s-a îmbrăcat în ceață și mi-a întors spatele. Nici măcar până la lacul Roșiile nu am ajuns, iar Vf Parâng a rămas un vis neîmplinit pentru că abia am reușit să disting muchia Slivei și Ghereșui, în stânga și în dreapta, în urcușul anevoios de pe vale.

Muchia Ghereșul în ceață

Muchia Slivei în ceață

Dacă săptămăna trecută am avut parte de o vreme divină și peisaje din altă lume în Retezat, norocul nu mi-a surâs deloc de în tura asta pentru că și a doua zi duminică Parângul s-a încăpățânat să mi se ascundă în cea mai ceață ceață. Cumva în antiteză cu tura din Retezat asta e tot ce am putut scoate cu Bleaga:

Mi-am concentrat frustrarea pe piciorul drept care m-a lăsat când aveam nevoie mai mult de el și am coborît la refugiu pentru odihnă și căldură. Până la urmă am avut parte de experiențe unice pentru că am dormit pentru prima oară într-un refugiu, în pat cu 7 oameni și la un loc cu alți 14, într-un loc uitat de lume și prea frumos pentru cuvinte.

Durerea de la piciorul drept m-a lăsat și am coborât mai spor a doua zi, prin același decor pe ceață și ninsoare. Și ca frustrarea să devină și mai mare, trenul ne-a purtat spre o vale a Jiului scaldată timid în razele soarelui.

Mi-am luat la revedere pentru a doua oară de la Petroșani, am mulțumit Muntelui pentru primire, chiar dacă nu a fost una prielnică fotografiei și am acceptat ideea că am făcut o tură mai mult de antrenament la urcat muntele pe zăpadă și la minus multe grade. A, și dormit cu 7 oameni în același pat/prici. Mai multe imagini în albumul de … aici

Mulţumiri colegilor de tură (a se observa cu câtă aronganţă îmi permit, după doar 2 ieşiri pe anul asta,  să vorbesc precum montaniarzii) prea simpaticii ATGR-işti şi Elei evident.

Aranjamente florale la RoBlogFest 2010

De bine ce am scris de bine despre RoBlogFest 2010 de bine ce au dat-o în bară. Complet. Nu țin la competiție și nu mă interesează complet. Am participat anul trecut, m-am convins cum se trag sforile stau lucrurile. Partea pozitivă pentru ediția de anul acesta am expus-o deja. Cu părere de rău. Vine ce neagativă:

Blogul personal (cel pe care îl citești acum) mi-a fost înscris la mai multe categorii. Blogul personal mi-a fost scos de la mai toate categoriile. Ghici ce categorie a rămas? Modă, adică fashion.

Dacă menționam asta undeva (RR’s  Blog de fashion modă) mi se parea normal să nu fiu întrebată dar în condițiile în care nu există nicăieri o descriere a blogului mi se pare jignitor să îi atribui o categorie care taman nici măcar nu i se potrivește.

Înțeleg Blogatu, înțeleg Curvette, restul e Can Can. Dar dacă nu te interesează blogurile înscrise și nici măcar nu ai bunul simț să verifici dacă aparțin sau nu unei categorii, la ce le mai ștergi? Lasa-le acolo unde sunt înscrise și nu încerca să mai simulezi o competiție cinstită.

Rog organizatorii să îmi scoată blogul din competiție. Iau ca o jignire categoriile la care a fost plantat blogul. Iau ca o gravă jignire categoriile de la care a fost scos blogul.

Se putea folosi banala întrebare:

– Băi n-am chef să îți verific blogul, despre ce aberezi tu zilnic?

R.R e orice dar numai blog de modă nu e. A fost. În trecut. Acum ceva ani. Ştiu, nu sunt fotograg profesionist și nici scriitor de literatură de călătorie. Nu merit blogul înscris la categoria blog de modă sau de călătorie travel chiar dacă asta au considerat cititorii-mi când l-au înscris la aceste categorii. Specializarea mea e moda dar asta nu înseamnă că am un blog de modă fashion. E personal, lăsa-ţi-l aşa cum e.

P.S – Şi să mai zică Y sau Z că RoBlogFest nu e cu pile. Pff.

Muntii Retezat

Cu greu te primeşte Muntele. Mai ales daca nu îi eşti pe plac. Vineri dimineaţa pe la 5 plecat din Bucureşti spre munţii Retezat şi abia duminică, la 10 şi ceva dimineaţa am reuşit să obţin fotografia la care visez de ceva luni:

Îmi permit să îi spun fotografie pentru că chiar am depus un pic de efort să ajung până 2000 de metri altitudine, să pot declanşa Bleaga. Şi acum, după ce mi-am îndeplinit şi visul de a fotografia Muntele cu şi din zăpadă, stau şi mă întreb de ce nu am rămas acolo? Acolo sus la 2000 şi ceva de metri … aici…

Am ajuns doar până aproape de Şaua Bucurei. Vremea posomorâtă şi lipsa de timp nu ne-au permis să trecem printre vârfurile Bucura şi să ajungem mai aproape de Vf Peleaga, cel la care visam să ajung. Deşi am crescut şi copilărit cu Muntele în ogradă m-am înstrăinat de el în ultimii ani încât îmi pare firesc să nu mă mai primească decât cu piedici.

Vineri ne-a pus piedică cu ninsoare sănătoasă şi abia ne-a lăsat să urcam cu maşinile până la Cîrnic. Unii mai curajoşi au urcat noaptea. Alţii mai fără experienţă la urcat cu multe kilograme în spate, alţii ca mine, au preferat să aştepte până a doua zi.

Sâmbătă muntele a devenit mai prietenos şi ne-a lăsat să urcam în condiţii excelente pentru începători ca mine. Spun începător pentru că ultima oară când am urcat, la picior, până la 1700 de metri, a fost acum 2 ani.

Pe forestierul din Lunca Largă, prin pădure, prin zăpadă, adulmecând cu ochiul şi lentila peisajele de basm, în 4 ore am reuşit să ajungem la celebra cabană Genţiana. Muntele îşi ascundea în continuare splendoarea şi cu preţul unei uşoare întinderi musculare, pe ultimele raze de lumină naturală, am ajuns şi până la cascada de pe Culmea Stânişoara:

Duminică dimineaţa când am deschis uşa de la cabană mi-am pierdut respiraţia şi la modul cel mai sincer am rămas cu gura căscată, pentru că dragă cititorule iată ce privelişte aveam în faţa ochilor:

Imaginea e mult străină adevăratului peisaj dar cât de cât îţi poate aduce o idee de cât de dumnezeiesc e plaiul unde şade cabana Genţiana. Dimineaţa am văzut şi cascada în toată frumuseţea ei. Aşa îmi era de ciudă că nu am avut îndeajuns timp să deprind şi căţăratul pe gheaţă. Iat-o ce frumoasă se arată acolo în depărtare:

Pentru ce a urmat apoi, acele câteva ore petrecute la 2000 şi ceva metri altitudine, nu am cuvinte … Nici imaginile pe care le-am pus în albumul de … aici … nu sunt îndeajuns de reale.

Am fost în Rai şi acum când m-am întors pe Pâmânt parcă mă doare sufletul şi mai îmi vine să lăcrimez când mă gandesc la cât de frumos a fost. Preţ de câteva ore.

Pentru că el, Muntele, s-a ascuns repede după nori. Am luat asta ca pe un semn că vrea să mă mai întorc la el. Şi mă voi întoarce. Căci pură şi dură e relaţia mea amoroasă cu el, Muntele.

R.R pozarul. Fotografie semnată de Eros, tovarăşul meu de munte, căruia îi mulţumesc pentru răbdarea cu care a tratat pauzele mele scurte şi dese de la urcare.

Mulţumesc şi Conului şi amicilor săi, fără de care nu ar fi fost posibilă această aventură.

RoBlogFest

Anul trecut “îi reproşam” lui Dragoş Novac faptul că nu există categoria “blog de modă”. Anul asta la RoBlogFest există categoria “blog de fashion” (mama ei de romgleză) dar nu sunt multe bloguri înscrise. Ce să mai înţeleg? Ce nu înţeleg e de când Curvette e blog de fashion? Fashion ce? De Blogatu nu mai zic.

RFB are 60 şi ceva de membri. Membri care au blog de modă. Sau de fashion cum le ziceţi voi.

De ce nu se înscriu bloggeri de modă la RoBlogFest? Nu e o competiţie demnă de numele lor? Ne e ruşine să ne nominalizăm singuri? Mie una da mi-a fost ruşine dar m-au nominalizat alţii. Să port insigna şi să îndemn lumea să voteze? Contează? Ar trebui să conteze, este singura competiţie de acest gen din România.

Blegoo). Să începem compeţia deci. Am înscris din nou RFB. Nu o sa căştige pentru că RFB e mai mult decât un blog colectiv sau unul de modă. RFB a fost la Săptămâna Modei Paris 2009. RFB există şi înafara internetului ( sau offline cum i se zice). Dar e un blog la urma urmei.

Deci – cine se mai înscrie la categoria – blog de modă fashion?